De unde inconștiența și aroganța preocupării mele pentru sustenabilitate? Nici mai mult, nici mai puțin aceasta a fost spiritul întrebării pe care am primit-o de la un tip din Barcelona care mă invitase la masa într-o miercuri seară, pare-mi-se. Mă avertizase că urmează o întrebare incomodă. Pe scurt, ce sens are un proiect editorial așa de fandosit (și implicit ipocrit) într-o țară unde încă se face foamea la propriu? În timp ce îi răspundeam cu argumente studiate și gândite mult timp, o voce din capul meu îi dădea dreptate. Putem să vorbim de sustenabilitate înainte de dezvoltare sau trebuie să facem praf mediul în timp ce recuperăm distanța față de Vest și apoi să reparăm, dacă mai avem ce și dacă mai avem timp? Putem să învățăm din greșelile Vestului sau dăm și noi cu capul unde au dat ei? Se poate dezvoltare sustenabilă dincolo de jargonul ipocrit?
Pentru o societate ținută în precaritate atâta amar de vreme, este normal să vrem să compensam neajunsurile comunismului. Cursa consumerismului este la noi poate mai acerbă decât în țările dezvoltate. Imaginarul subiectului traumatizat de penuria comunistă vedea în abundența din Vest o salvare aproape spirituală. Coca Cola nu era doar o băutură carbogazoasă cu mult zahar și zero nutrienți, ci simbolul libertății americane. Să bei Coca Cola era un gest de rebeliune și emancipare, deși in realitate de cele mai multe ori însemna apartenența la un grup privilegiat de nomenclaturiști care avea acces la produse din vest. Dar dincolo de asta, sărăcia ne-a creat complexe care ne fac acum sa fim mai preocupați de aparențe, mărci și, pe alocuri, opulență afișată fără perdea, păcăliți în continuare de plăcerile trecătoare ale consumerismului. Pentru mulți, „jurnalul fericirii” e plin de nume de branduri de renume și gadgeturi sclipitoare.
Sustenabilitatea este un cuvânt urât, cum o spun cei de la publicația britanica ecologista Pebble, de multe ori folosit în contexte dubioase, care ascund ipocrizie și interese personale. “Țara arde și baba se pieptănă!”, cum mi-a reproșat amicul din Barcelona.. Dar ce a uitat el și ce nu știu mulți despre sustenabilitate, este ca ea nu vizează doar mediul înconjurător și indirect oamenii pe care îi afectează criza climatică, ci chiar direct acei oameni care fac foamea în Romania, categoriile dezavantajate. Într-o societate sustenabilă, natura și populația prosperă deopotrivă. Sustenabilitatea este, deci, cu atât mai importantă în țări ca România, cu probleme sociale acute care țin atât de sărăcie, cât și de educație, de integrarea minorităților și a persoanelor cu dizabilități.
Sustenabilitatea nu este doar o fiță pentru hipsteri și burghezi boemi care cumpără produse bio scumpe și merg la festivaluri. Pe lângă componenta ecologica, sustenabilitatea vizează echitatea/integrarea socială și viabilitatea economică la scară macro și pe termen lung, dacă vrem sa fim optimiști. Sustenabilitatea presupune proiecte de antreprenoriat social care ajută categoriile dezavantajate și o viziune economică holistică bazată pe principiul comunitar al interdependenței. Binele meu depinde de prosperitatea comunității mele (întreaga omenire, până la urmă) și a naturii. Evenimente catastrofale precum epidemia COVID, războiul din Ucraina și criza climatică ne arată iar și iar că lucrurile chiar așa stau. Este o iluzie să ne imaginăm că imobilele foarte scumpe, iahturile sau jet-urile personale ne fac imuni la dezastru. Catastrofele sunt dovada ultimă că oamenii sunt în esență egali.
Dat fiind că România este încă un copil al capitalismului, poate alege între diferitele modele economice și o poate lua pe scurtătură către modele sustenabile recent conturate în alte țări. Vrem sa fim un satelit al Statelor Unite, unde săracii nu au acces la servicii medicale de bază și încălzirea globală este încă un concept contestat, sau vrem sa fim mai aproape de modelul scandinav care investește în educație și comunitate?
Pentru că sustenabilitatea este domeniul meu adoptiv, urmăresc pe rețelele sociale toate inițiativele românești (și nu numai) care vizează asta: antreprenori locali, ONG-uri, festivaluri, conferințe, publicații. Asta este, deci, bula mea online, de care sunt tare mândră! Îmi place să îmi imaginez că în 5-10 ani bula asta va crește așa de mult că le va coloniza pe toate celelalte. Un colonialism benign și blând. Și aș vrea să-i arăt amicului meu catalan că în România nu se mai face foamea, se face bine! 🙂
