În 2020, 11.263 de oameni de știință din 153 de țări au semnat o scrisoare deschisă prin care trag un semnal de alarmă în ceea ce privește criza climatică (“World Scientists’ Warning of a Climate Emergency“). Concluzia lor este că avem nevoie de schimbări radicale de paradigmă politică, economică și ecologică pentru a împiedica o catastrofă. O asemenea schimbare sistemică, susțin aceștia, care să vizeze justiție economică și socială pentru toți, va aduce mai multă bunăstare reală decât statusul quo. Aproape prea frumos ca să fie adevărat, ne șoptește în ureche legendarul scepticism românesc. Care este soluția, însă? Ce alternative avem la capitalismul de creștere și consum, responsabil pentru decimarea resurselor planetei?
Când Oana Bogdan a ieșit la rampă cu idei stângiste din Belgia, protipendada română a decapitat-o. Belgia, cu toata ipocrizia și hibele ei, este o țară cu idei politice progresiste, unde elitele gravitează către o etică postcapitalistă. Acolo, o parte importantă a clasei de mijloc și-a depășit instinctele consumeriste și, conform piramidei lui Maslow, acordă prioritate nevoilor de natură spirituală, care mai nou se manifestă prin idealism social și ecologic – mult-blamată cultură woke (trează, în sensul de „deșteaptă”). Ca urmare a traumei comunismului, România este alergică la ideologii de stânga, privind orice critică sau îngrădire a capitalismului ca pe un spectru al totalitarismului. Însă Oana Bogdan avea dreptate. Așa cum reiese din avertismentul oamenilor de știință, capitalismul eroic nu este o soluție viabilă pentru viitor.
O alternativă economică care se dezice de logica consumeristă capitalistă este așa-numita descreștere sau “de-growth”. Puțini știu că, surpriza surprizelor, unul dintre pionierii conceptului a fost un American de origine română, sau mai bine zis român care a făcut carieră în Statele Unite. Deși nu a folosit termenul ca atare, matematicianul și economistul român Nicholas Georgescu-Roegen (născut Nicolae Georgescu) a fost primul care a teoretizat conceptul de descreștere economică, avertizând asupra faptului că resursele naturale sunt finite, iar economia mondială va ajunge în colaps, dacă menține același ritm de creștere.
Discutată pentru prima dată în anii ’70, descreșterea nu presupune o întoarcere la lumânări și traiul în peșteri, așa cum îi impută detractorii, ci o regândire a strategiei de creștere. Economistul Jason Hickel, autorul unei cărți recente pe acest subiect (“Less is more. How degrowth will save the world“), propune dezvoltarea sectoarelor sustenabile (energie regenerabilă, servicii publice, transport în comun, etc) și reducerea celorlalte (combustibili fosili, mașini de teren, industria publicitară, a armamentului și a cărnii, uzura planificată, etc). Este desigur nevoie aici de o dezbatere democratică cu privire la priorități.
Descreșterea nu implică scăderea produsului intern brut (PIB), ci reducerea consumului excesiv de resurse și energie. Chiar daca acest lucru ar duce pe cale de consecință la scăderea PIB-ului, susține Hickel în ton cu mai toți adepții economiei ecologice, este o greșeală să cuantificăm astfel bunăstarea. De fapt, conform acestei teorii, mai important este accesul oamenilor la resursele necesare pentru un trai bun, aspect care nu este neapărat corelat cu PIB-ul. Așa-numitul paradox a lui Lauderdale se referă la faptul că raportul dintre PIB si bunăstarea populației poate fi invers proporțional. Dacă, de exemplu, sistemul național de sănătate din Marea Britanie ar fi privatizat, PIB-ul ar crește, în timp ce populația ar deveni mai săracă plătind sume foarte mari pentru serviciile medicale, așa cum se întâmplă în Statele Unite.
Un caz care ilustrează paradoxul lui Lauderdale este faptul că Portugalia are o situație socială mai bună decât SUA, cu toate că PIB-ul său pe cap de locuitor este mai mic cu 65%. Este de la sine înțeles că puterea de cumpărare contează mai mult decât venitul per se. Americanii nu ar avea nevoie să câștige așa mult, dacă costurile serviciilor medicale și ale educației nu ar fi așa mari. Studiile arată că facilitarea accesului la servicii și spații publice este una dintre cele mai sustenabile măsuri economice, având in vedere că acestea folosesc resurse mai puține, contribuind în același timp mai mult la bunăstarea populației. De exemplu, sistemul de sănătate spaniol este mai eficient decât cel american – speranța de viață fiind cu 5 ani mai mare, deși cheltuiește doar un sfert din resurse și produce doar o fracție din emisiile de carbon.
În România economia verde nu are succes la publicul larg. O mâna de oameni inimoși organizează festivaluri (vezi aici un articol despre Zaiafet pe Lună, primul festival zero waste din România) tabere, ateliere și cooperative cu agendă ecologistă sau comunitară, însă aceste proiecte se zbat de multe ori între viață și moarte din lipsă de resurse și popularitate. Cum lărgim bula ecologiștilor astfel încât mesajul sa ajungă la câți mai mulți oameni? La cei care nu au încă nevoile de bază satisfăcute și ultimul lucru la care se gândesc este salvarea planetei? Sau la cei care se bucură pentru prima dată de plăcerile facile ale consumerismului, iar ecologiștii le strică distracția? Si mai ales cum trecem de la activism de nișă la schimbările sistemice necesare pentru a împiedica dezastrul climatic pe care il anticipează oamenii de știință? În contextul crizei energetice provocate de războiul din Ucraina, avertismentul lor este cu atât mai pertinent.
